Cine să te înțeleagă greșit?

Când m-am ridicat, aveam sânge închegat în plămâni. Am tuşit puternic. Un val de sânge negru mi-a alunecat printre amigdale şi s-a izbit de pietrele de sub fruntea mea. L-am lăsat să curgă. La sfârşit, nu mai simţeam nimic. Doar că universul întreg se rotea în ritmul gândurilor mele şi am căzut din nou. Lumea se rotea în continuare. Genunchii îmi erau albaştri iar unghiile pământii. De fapt, nici nu ştiu dacă mai aveam unghii… Sau genunchi. Când Universul se mai calmase, m-am ridicat din nou şi m-am aşezat pe fotoliu. Mi-am luat hârtiile şi m-am uitat pe ce scrisesem înainte ca sângele să mi se fi închegat în plămâni. Scriam albastru! Atâta seninătate m-a scârbit. M-a oripilat. Cine eram eu înainte de boală? Cine eram eu înainte de cutremur? Un nimeni cu pretenţii. Atât. Şi nimic esenţial nu-mi cutreierase şira spinării. Am căzut din nou în genunchi. Plângând. Voiam să mă rog, dar Dumnezeu nu era prin preajmă. Nu mă puteam regăsi. Cine mai locuieşte în mine? Cine e copilul ăla senin şi deschis, în stare să spună totul oricui, numai pentru că are un zâmbet luminos? Cine e personajul ăla jalnic, dispus să întindă mâna ca să ridice în picioare toate victimele Pământului, ştiind că va sfârşi călcat de copitele lor? Spune-mi, Dumnezeule, care nu eşti niciodată prin preajmă, cine mai locuieşte în mine? Şi de ce-l laşi? Ce e farsa asta? Care e lecţia mea?

Am coborât pe cea mai lungă venă a mea şi am ajuns acolo unde puţini au pus gândul. Mi-am luat fiecare deget şi l-am lovit cu biciul unor gânduri nu tocmai autentice. Apoi am scris din nou. Epuizată m-am întors pe fotoliu. Am recitit hârtiile vechi… Apoi pe cele noi… Lumea reintrase în normal. Iar Dumnezeu, care revenise în camera mea în cel mai nepotrivit dintre momente, zâmbea. L-am auzit şoptind: “Scrie negru!”

Şi am scris. După ce n-a mai fost prin preajmă…

Oglinda se aşterne dementă pe podea… Deasupra ei curg picături mici de sânge. Trag linii dinspre un punct spre celălalt. Poate iese ceva… Tot timpul am gândit aşa. Bolnav… Cu speranţa că poate iese ceva. Ştiind că în cele din urmă nimic nu iese. Şi e bine că nu iese. Pentru că dacă ar putea ieşi, ar însemna că a intrat. Şi dacă a intrat nu poate fi decât rău. Văd liniile alea pe chipul meu. Un chip erodat de prea multă bucurie. Şi am ales să nu mă mai bucur de nimic. Pentru că nimic nu e mai nociv pe lumea asta decât bucuria. Durează puţin şi lasă urme. Adânci. Care rămân acolo, în locul lor, amintind… Mi-ar plăcea să pierd amintirile. Să le ascund faţă de mine, în primul rând. Să cred, în permanenţă, că existenţa mea începe azi. Şi mâine să curgă lin, ca o nouă provocare. Ca o nouă eroare pe care o comiţi, pentru că nu ştii. Dacă ai fi ştiut, din erori anterioare, puteau exista oameni care să blameze naivitatea. Dar aşa, când tu începi totul azi – bucuria şi eroarea – cine să poată arăta cu un deget către tine? Cine să te înţeleagă greşit? Pentru că toţi ar fi prea ocupaţi să se înţeleagă pe ei înşişi.