eram pierduți… mâna ta îmi umbla prin torace, amintindu-mi de șarpele pe care îl visam amândoi în sincron… de fapt, totul ni se întâmpla în sincron… respiram la fel… mințeam la fel… ne înjuram la fel… dar când visam, eram convinși că suntem făcuți unul pentru altul. pentru că noi știam să visăm același șarpe… și același șarpe ne mușca gândurile cu parfum de măr copt… mi-erai drag chiar și așa… având sângele meu pe buze… îți cunoșteam durerile, așa că îți oferisem dreptul să mi le cunoști și tu pe ale mele. te loveam apoi cu pumnii. grimasele tale îmi erau piatră de mormânt. strigătele tale îmi erau singura eliberare la care simțeam că sunt îndreptățită. te simțeam în mine. îți auzeam parfumul. îți sărutam cuvintele… cumva, eram amândoi la un capăt de drum. căci noi ne-am sincronizat de la început și până la sfârșit. ne-am intuit… ne-am cunoscut… ne-am regăsit și ne-am pierdut de milioane de ori. și nu ne-am rupt. doar ne-am scindat civilizat. cu sânge rece. ca doi monștri ce am fost, atunci când încă ne mai priveam unul pe celălalt cu ochi buni. sângele tău îmi umbla printr-o arteră bolnavă. îl simțeam arzând… ca o sete cumplită… ca un cântec neterminat. voiam să tai artera aia în seara în care nu mai știam dacă visezi și tu aceiași monștri ca mine. voiam să-ți văd sângele pe podea și să-l sting cu lacrimile mele neterminate. apoi m-am oprit… și-am înțeles… e o mare artă să știi să te oprești la timp. la fel cum e o mare artă să știi cum să începi. eu n-am învățat încă să încep… dar finalurile îmi sunt mai limpezi decât lacrimile. și le simt pe buze. pe limbă îmi stăruie încă gustul sângelui tău. chemările mi se lovesc de pereți și se rup în bucăți. le culeg apoi de pe podea. iar mâna ta îmi umblă prin torace, ca un șarpe… același șarpe care-ți era și ție partener de joacă în vise. nu te mai privesc de minute întregi. știu că scuipi acolo unde alții se roagă. ai fost mereu termenul esențial din orice blasfemie. de asta m-ai ucis în fața bisericii. și m-ai îngropat în pavaj. ca să ajungi la sfinți trebuia să calci peste sângele meu. și peste toate durerile mele. care n-au fost, de fapt, niciodată doar ale mele. pentru că dacă n-ai fi fost tu, ele n-ar fi existat. și nici visele sincron.
eram pierduți… dar încă nu știam asta. mie îmi mai alergau prin fața ochilor solzii albaștri ai unui șarpe frumos. cel mai frumos șarpe care m-a ucis vreodată… și speram să te fi mușcat și pe tine. la fel de duios ca un ultim zâmbet…