Poem sărat

iubirea-toxica

Iubirea mea are colți de fildeș

Și mușcă din fiecare mângâiere până la sânge…

Se-nchide apoi în sine și macină amintirea ca pe o halcă de carne proaspătă.

Crește astfel din ce în ce mai mult până devine otravă

Și se topește în poeme cu gust sărat și răni adânci,

de nevindecat.

Iubirea ta are gheare de oțel

Pe care le înfige adânc în pielea mea de culoarea lunii

Se duce apoi într-un colț al camerei și începe să molfăie

Țesutul mort adunat sub gheare până devine otravă

Și se pierde în răspunsuri goale de conținut, în note acute

Traumatizante.

Iubirea noastră e otravă dulce și limpede ca un râu de munte

Sau ca un cer plin de stele mici și neînsemnate

În care ne pierdem sau ne regăsim ori de câte ori ne simțim plictisiți

Sau anoști.

Fără iubire, suntem oameni normali.

Știm să fim drepți, empatici și naivi

Știm să spunem copiilor povești din care să creadă

Că Binele învinge Răul fără dubiu

Deși ascundem la capătul fiecărei respirații un secret.

Pe care nu-l putem rosti cu voce tare, pentru că nimeni nu ne-ar crede

Că binele nostru a avut mereu colți și gheare

Că povestea noastră s-a terminat întotdeauna în ecoul durerii

Că mai mult s-a plâns decât s-a povestit

Ca și cum n-am fi fost niciodată buni împreună

Așa cum am fost… separat.

Advertisements

Spune-mi o poveste…

Spune-mi o poveste pe care s-o cred!

Poate să fie despre fluturi care încă mai reușesc să zboare cu aripile tăiate

sau despre nisipuri mișcătoare

pe care cineva le-a prins în mâini ca să zidească o fecioară.

Sau, pur și simplu, să semene cu un cântec ușor de învățat.

Unul dintre acelea care te bântuie dimineața,

după ce deschizi ochii și nu mai știi exact ce-ai visat.

Vezi tu? Ar fi frumos fără margini să-mi poți spune o poveste.

Pe care s-o cred puțin sau în parte.

Dar ție ți s-au înecat toate poveștile și,

ori de câte ori te privesc,

ochii tăi îmi vorbesc despre banalitatea lumii pe care o pot și eu vedea.

Spune-mi măcar o poveste despre ce-am putea face noi dacă am îndrăzni să fim…

Având personaje reale, poate că aș putea s-o cred.

Dar tu-mi vorbești de drumuri scurte, de păsări cu aripile frânte și de lumini stinse

Și nu știu dacă să le cred sau să le uit,

să le pierd sau să le caut,

să le ascund sau să le țin la vedere.

Și pentru că nu-mi poți spune o poveste pe care s-o cred

Încep să mă întreb dacă exiști sau doar mi se pare

Că ai fost odată ca niciodată…