Nu există motive pentru a ucide… Dar există momente….

gratiiÎn noaptea aia nu se mai putea întâlni cu propriile gânduri. Stătea deja în celulă de prea multă vreme și, deși nu era atât de întuneric încât să aibă motive să plângă, știa cu siguranță că nu vede. De fapt, că nu mai vedea de ceva timp… Nici când fostul lui “caz” îi făcuse semn că-i va tăia beregata, când paza va fi prea ocupată să povestească ultimele violuri într-un spirit bahic de-a dreptul. Dar nu asta era grija lui. Oricum, cine vrea să te ucidă va găsi mereu o cale. Așa că ce rost avea să se îngrijoreze chiar atunci, când nu mai vedea nimic?… Căutând în amintiri, vedea “cazul” mai clar decât atunci, când trebuia să-l înțeleagă, să-l desfacă pe bucăți, ca pe un puzzle banal, și să-l monteze la loc cu exactitate. Locul crimei, momentul ei, motivele… Ce motive poate avea cineva pentru a fi suficient de pregătit să taie cu sabia gâtul unei femei însărcinate în luna a noua? Dar el știa că mintea omenească n-are destulă imaginație pentru a pătrunde durerea celui care, într-un fel banal și subestimat, respiră? Oamenii nu mai au empatie… Ce motive să ai pentru a ucide? Cunoștea filosofi care ar fi ucis pentru un răspuns la întrebarea asta. Ironic, nu? Partea tragică era că el înțelesese încă din prima săptămână în care se angajase să slujească lumea în calitate de procuror că nu există motive pentru a ucide… Dar există momente…. Și dacă nu e acasă la momentul potrivit, oricine ar putea ajunge ușor într-o celulă ca a lui…

Și el era acolo nevinovat. Printre cei pe care îi condamnase pentru momente din acelea de rătăcire. Gardienii treceau rar pe la el. Oricum, îl protejau destul de bine. La schimb, le oferea țigări. Nu-i cereau, dar el se simțea mereu obligat să ofere ceva înapoi. Pentru că, nu-i așa, nimic pe lume nu se oferă fără motiv.

Era în celulă de două săptămâni… Dar se simțea cumva legat de locul acela, ca și cum ar fi fost acolo de ani buni și nu-și putea explica sentimetul ăsta… Sau presentimentul? Procurorul care îl aruncase în camera asta aproape confortabilă nu-i semăna deloc. Și chiar crezuse… Nu în procurori, ci în colegi. Cine să te înțeleagă mai bine decât un coleg? Dar în ziua în care era singur cu colegul lui la el în birou, iar el îi explicase cu toată ființa lui că n-ar fi luat nimic din ce nu i se cuvenea, acesta din urmă părea pierdut printre gânduri care îl rodeau ca niște șobolani. Poate îl înșela nevasta… Sau poate fiică-sa avea o relație cu un bărbat prea copt. Sau poate, pur și simplu, nu avea chef să asculte. Poate uitase că în puterea lui stătea nu libertatea, ci viața unui coleg. După ce a terminat de explicat s-a uitat resemnat pe podea. Și atunci colegul lui i-a spus ceva greu de calificat. Poate chiar mai greu decât un omor.

“Ajută-mă să te ajut! Scrie un denunț! Despre cine vrei tu. Poate și să nu fie total conform cu ce s-a întâmplat. Dar scrie ceva! Să pot arăta că ești dispus să colaborezi!”

S-a întors cu privirea către ceasul de pe zidul din fața lui și a calculat. Apoi, i-a dat colegului singurul răspuns pe care l-a considerat valid în clipa aceea: “Eu nu fac așa ceva!”

“Ai principii!”, i-a spus colegul, lovindu-l peste ceafă… “Ai principii, da? Păi cu ele putrezești, bă, în pușcărie! Mori cu principiile în brațe!”

Beregata… Cazul… Tânăr, 32 de ani. Ucisese cu o sabie o femeie însărcinată în ultima lună. Omor dublu. Cu premeditare. Aia a fost o zi grea pentru el. Își amintea ploaia și bocetele bătrânei care supraveghea intrarea în casă. Se vedeau dâre de sânge de la intrare, dar spectacolul odios se desfășura abia în dormitor. Gâtul femeii era tăiat în două locuri. Și, la prima vedere, a avut sentimentul ciudat că în burta ei ceva se mișca. Avea doar vreo treizeci și ceva de ani la vremea aceea, dar tot ca un copil neajutorat s-a simțit. N-avea atunci nici poligraf, nici posibilitatea de a face probe din ADN. N-avea decât un instinct. Că tatăl copilului era și ucigașul celei care nu i-a mai putut da viață… Avusese perfectă dreptate.

Dar nu s-a gândit atunci la faptul că ar fi posibil ca după douăzeci de ani să se întâlnească cu el în același penitenciar. Așa că semnul de amenințare nu l-a mișcat deloc. Era previzibil. Chiar și asasinii au principii. Și unul dintre ele e răzbunarea…

Advertisements

Efectul de sferă

f076aafc6bb8da3d700ab67f48d4ad55Mi-era somn în dimineața aceea. Cuvintele mele nu te mai scriau și gândurile mele se întorseseră pe dos. Cauzele nu mai explicau efectele și nici nu voiam să te mai explic cuiva. Erai, pur și simplu. Ca un fel de blestem ciudat, scris în verbe latinești, din care numai eu puteam extrage esența unui sens. Mi-era atât de somn și de liniște, încât îmi puteam auzi pielea sfârâind sub apăsarea primelor raze de soare. Și nu-mi mai era frică. Pentru că între mine și tine ar fi putut sta jumătăți de adevăr. Dar între mine și mine nu… Înțelegeam tot mai limpede că Infernul e în noi. Doar ce oferi fără motiv se transformă în Paradis. Și e atât de puțin Paradis pe lume, nu crezi?

Mi-era lene de mine în noaptea aceea. Dar răspunsurile se scurgeau pe pereți ca niște picături de apă. Mi-erai atât de departe. Și-mi eram atât de aproape… Îți mai amintești când te-am întrebat dacă ești fericit? Mi-ai răspuns ca unei consiliere de imagine. Cu tact. Fără sentiment. Că fericirea e o stare de spirit și-o alegere. Cât de puțin am înțeles atunci și cât de mult înțeleg acum… Că singurul aproape e cel pe care-l poți gândi… Și singura justificare pentru iubire e sensul ei plin. Acela de a te da lumii și de a primi înapoi poate o jumătate de zâmbet. Sau nici atât. Acum, dacă ai mai fi, nu te-aș mai întreba nimic despre fericire. De fapt, nu te-aș mai întreba nimic. Căci știu că între mine și tine stau atâtea jumătăți de adevăr și atâtea punți rupte, încât ar fi de prisos să văd orizontul de pe partea ta de lume. Nu l-aș înțelege. Și nu i-aș putea oferi nimic în plus…

Mi-era dor de tine în ziua aceea. Dar statuia se prăbușise la picioarele mele, spartă în bucăți. Într-o altă zi, aș fi luat fiecare bucată și aș fi încercat să rezolv puzzle-ul, ca să-mi văd idolul la loc pe piedestalul lui. Dar în ziua aceea, când îmi era dor de tine, am știut că statuia fusese modelată de mâinile mele. Și că poate ar trebui să le privesc pe ele cu iubire. Pentru că între mine și mâinile mele nu există jumătăți de adevăr. Iar statuia, împărțită în mii de bucăți… eram eu. Nu tu. Și-atunci de cine-mi era dor? De spațiul dintre mine și mine. În ziua aceea, mi-am recuperat mâinile. Am strâns cioburile statuii. Și pe podeaua proaspăt spălată am desenat inima mea. Plină de fericire. Ca o sferă…