Infirm…

timp3Timpul nu mai are două degete. Mi-am dat seama ieri, când i-am sărutat tălpile pentru ultima oară. S-a ridicat pe vârfuri, ca și cum sărutul meu l-ar fi rănit. Și-am văzut atunci că a șchiopătat puțin… Limba de moarte încerca să se miște cumva și să articuleze un cuvânt de regret… Dar, pur și simplu, îmi amorțise. Așa că am tăcut. Cum fac de obicei când văd că lipsește ceva. Nu l-am putut întreba cum le-a pierdut. Cine i le-a tăiat. Dacă era un chirurg sau un măcelar. Oricum, după ce tăietura se vindecă, nu mai știi cât de bun a fost cel din spatele lamei…

Spațiul nu mai are răbdare. Mi-am dat seama de asta acum, când abia îmi mai încap în piele. Așa că o las să mi se scurgă pe lângă mușchi, ca un șarpe… E o oglindă dincolo de perete. Dar nu bate lumina până acolo. Așa că nu mă pot vedea fără piele. Și ce nu pot vedea nu există… Nu? Ce nu înțelegi nu doare. Ce nu cunoști nu există. Bucăți de perete se sparg în cioburi mici. În mijlocul camerei e un acvariu. Dintr-un colț cântă Doors. Ceva despre sfârșit… Și-n mintea mea sunt povești despre autobuze albastre, care nu opresc niciodată la timp.

Gândul lung mi-e infirm. Nu știu exact ce parte anatomică îi lipsește, dar nici nu-l mai recunosc. Și cât am muncit la el! Practic, i-am dat naștere în chinuri. Nu era sănătos. N-a fost nevoie de medici să-mi confirme. Plângea pe un ton al nimănui. Și nu semăna cu mine. Avea doar o umbră de neliniște care ar putut fi moștenită de la mine. Totuși, l-am crescut. L-am hrănit. L-am lăsat să mă tulbure cu urletele lui în fiecare noapte. Deși ceva lipsea. Nu era întreg. Și eu lăsam simțurile să-mi tulbure rațiunea. Până ieri, când m-am trezit sărutând piciorul drept al timpului. Și-am văzut că n-are două degete. Deși dacă n-ar fi schiopătat, n-aș fi văzut adevărul. N-aș fi știut niciodată că adevărul nu vine întotdeauna într-un picior cu o rană de mână.

Advertisements

Mai bine spune-ți ție!

umbraNu-mi spune cât te doare fiecare colț al camerei! Stai lângă mine și lasă-mă să tac despre tot ce contează. Să țin adânc îngropate în mine comorile alea pe care lumea le-ar putea vedea ca pe niște grămezi de pietre reci și inexpresive. Să păstrez pentru mine binele meu și răul meu. Să trec sub tăcere tot ce tu oricum n-ai înțelege. De unde știu că n-ai înțelege? Pentru că nici eu nu te înțeleg pe tine. Și lumea funcționează ca o pendulă între DA și NU. Între NU CRED și NU ȘTIU. Între VREAU și ÎNȚELEG. Din ecuația asta lipsește înțelegerea. Așa că nu te căuta în mine! Mai bine spune-ți ție ce te doare. Și vindecă-te tu!

Nu-mi cere să-mi pun între paranteze reflexele condiționate! Taci doar lângă mine, ca și cum n-ai fi vorbit niciodată cu nimeni și n-ai avea nici măcar obiceiul de a cere ce vrei. O să-ți fiu ca o mamă, care înțelege când te doare, doar pentru că plângi pe o tonalitate mai ascuțită decât de obicei. Sau lasă-mă să stau într-un colț de cameră! Nu-mi place mijlocul unei încăperi, așa cum nu-mi plac nici laturile ei. Mă simt bine în colț. Acolo am perspectiva cea mai clară. Lumina bate uneori greșit. Dar, din colț, nu sesizez asta. Te văd doar pe tine. Și-atunci când te văd, prefer să taci. Căci niciun cuvânt de-al tău nu sună ca și cum l-aș mai fi auzit înainte. Și dacă nu te înțeleg oricum, ce importanță mai are că te aud?

Nu-mi spune că te rănește lumina verii, sarea oceanelor, pietrele pământului. Nu-mi spune ce părți din tine te dor. Și nu mai încerca să găsești în mine răspunsurile tale. Uite, vezi ce târziu s-a lăsat liniștea? E ca și cum peste noi ar fi trecut o moarte și ceva. Și încă te mai aud cum te plângi. Despre iriși, despre linii strâmbe, despre păcate obtuze, despre adevăruri spuse în glumă. Și iar mă caut printre sensuri din care nu fac parte și iar nu mă găsesc. Căci eu în tine nu mă caut. Și nici cu mine nu mi-e bine. Dar dacă ai ceva de spus, mai bine spune-ți ție! Într-o zi, o să te înțelegi. Și-apoi n-o să mai conteze că s-a lăsat liniștea peste noi. Și nici colțul de cameră în care stăteam n-o să te mai înțepe în coaste ca un cuțit.