Liniștea de după furtună…

hauN-am alunecat în prăpastie nici de data asta! Deși erau pereții atât de drepți… Și vedeam luna strălucind în adâncul hăului, ca o chemare… Deasupra mea fulgera în mii de feluri. Fulgere scurte, fulgere-săbii, fulgere-lacrimă… Tot felul de fulgere. Și tunetele… Nu-ți pot povesti tunetele, deși am toate cuvintele în palmă. Vezi tu? Uneori nu poți povesti ce e important, căci ce e important se împarte între văzut și nevăzut, în proporții egale. E o rețetă perfectă. Dar nimeni n-a publicat-o vreodată, așa că mi-e greu să vorbesc despre ce nu e publicat. Și, totuși, cheia stă în ce se vede. În ce nu se vede stă doar metafora.

Aici, la marginea prăpastiei, e liniște acum… Nu mai fulgeră și nu mai tună. Cerul nu e încă senin, dar nici prea mulți nori nu mai văd. Și înțeleg acum că am privit prea mult în hău și prea puțin spre cer. Dar atunci încă fulgera… Și ochii mei preferau întunericul. Abia acum, când e liniște, pot înțelege că furtuna e, uneori, necesară. Te trezește. Te face să fii mai atent la mișcările cerului și la adâncimea hăului de necuprins, în care totul pare la fel. În hău, umbra și lumina se confundă. În hău nu sunt pete de culoare. De aceea, când stai cu ochii ațintiți în prăpastie, pui cuvinte în locul culorilor. Știu că nu înțelegi, pentru că nu toată lumea locuiește la marginea unei prăpastii. Și nu toată lumea privește în jos…

Acum cerul e tot mai limpede. Și lumina care vine dinspre el acoperă adâncul. Dacă n-aș ști că e acolo, aș crede că stau pe o pajiște însorită și culeg toporași. Aș crede că dincolo de marginile hăului e o lume nouă, în care totul e despre cântece și armonii încă nedescoperite. Aș crede că nu e nevoie de prea multe cuvinte ca să vorbesc despre cauze și efecte. Despre pauze și defecte. Despre mări și țări pe care nu le-am văzut încă. Dar în lumină, când totul e clar, hăul tace. Și atunci îl umplu cu alte cuvinte, ca să nu se mai deschidă atât de larg într-o noapte cu fulgere și tunete. Ca să am pe ce mă sprijini, dacă o fi să alunec vreodată…

Golgota mea…

zombs32Și ce dacă e noapte? Întunericul e cel puțin clar. Are căile lui drepte și jumătățile lui de măsură. Are limite, ca și lumina. E ca o poveste spusă de un povestitor mut. Dacă te uiți în ochii lui, știi ce vrea să spună. Așa că nu mă lăsa să văd apusul cu doi ochi. Dă-mi ochii tăi, ca să văd verdele în locul acestui roșu elementar, care îmi strigă de sub pleope. Și din inimă… Mi s-au încâlcit arterele. Nu mai știu care trebuie să-mi ducă oxigenul către gânduri. Nu mai știu nimic. Știu doar  că nu pot privi apusul așa… Cu doi ochi…

Și ce dacă plouă? Crezi că nu mă dor toți norii? Că nu mă întunecă toate fulgerele? Că nu văd decât drumul scurt din mine spre nimic? Ți-aș spune o poveste, așa cum mi-ai spus tu. Dar poveștile mele se termină prost. Prințul e decapitat. Prințesa e violată de episcopi. Mi s-au tulburat toate apele. Nu mai știu care din ele mă poate hrăni și care mă sufocă. Nu mai știu nimic. Știu doar că finalul unei povești e povestea însăși.

Respiră-mă! Hai! Mă tragi în piept și apoi îmi dai drumul. Mă lași în mijlocul unui drum cu prea multe intersecții. Și eu vreau doar să dorm. Să-mi caut Golgota mea. Și să mor acolo. Să mă scuipe ostașii mei. Să mă șteargă pe răni cu oțet… Cu tine în minte. Și-n artere. Care sunt atât de încâlcite, încât nu mai știu să ducă oxigenul către gânduri. Nu mai știu să cânte. Nu mai știu…

Nu mă abandona! Sunt eu… Mâna mea e mâna ta. Liniștea mea e liniștea ta. Drumul meu e drumul tău. Golgota mea ești tu. Te iert, că n-ai știut ce faci. Spală-mi rănile cu oțet și lasă-mă să dorm. Ca și cum nu m-aș fi trezit niciodată. Nu mă abandona! Și iartă-mă, că nu știu ce-am făcut!