Tu nu mă vezi clar. Nici nu mă intuiești la marginea literelor pe care ți le scriu cu sângele meu. Tu doar arunci săgeata în direcții în care ea n-a mai lovit până acum… Și-atunci, gândurile mele devin atente, prinzând cu colțul ochiului umbra armei mortale. Lovindu-se apoi unele de altele, ca și cum s-ar cunoaște. Și n-ar conta… Chiar? Ai văzut cât de puțin relevantă e durerea, atunci când știi cine aruncă săgeata? Probabil că nu… Sau cine știe din câte săgeți ești construit, de fapt… Important rămâne faptul că tu nu mă vezi clar. Că mă atingi doar la extremități. Și acolo mi-e rece…
Mi-am aruncat toate ideile pe podea. Mă sprijin doar de-un gând: acela că poate dacă m-ai fi înțeles, acum n-ai fi aruncat săgeți fără noimă în direcții necunoscute. Poate dacă m-ai fi pătruns, ai fi știut că n-ai nevoie de arcul ăla pe umăr… Că uneori e inutil de obositor să te lupți cu cine nu vrea să lupte cu tine… Că e inutil să-ți faci un adversar dintr-un iubit… Că peste lume plouă oricum. Și dacă e sânge de spălat, și dacă doar ierbii îi e sete. Ce frumos ar fi fost să fie iarbă între noi, nu crezi? Ai vrut să fie sânge… S-a spălat… L-am uitat chiar și eu. Deși pe mine m-a răpus…
Mi-am strâns toate lucrurile de valoare într-un cufăr. Și-am plecat. Am pus în el dorințe, fire de iarbă, inimi de piatră, idealuri sfâșiate… Era atât de plin când mi l-am așezat în spate. Ca pe o cruce… Acum e tot mai gol. Au mai rămas gânduri neterminate, regretul că nu m-ai înțeles și, evident, durerea de a nu fi fost văzută clar. Și de a fi primit în mâini, picioare, vintre săgeți care nu erau, de fapt, pentru mine. Ci pentru un arcaș miop. Care vedea vânatul prin ochelari de cal. Și credea că a ucis…