Ți s-a întâmplat și ție ca un cuvânt să te lovească cu forța unui cuțit? Nu-i așa că n-ai mai putut respira o vreme? Că nu înțelegeai ce ți se întâmplă? Că nu știai cum ai ajuns tu acolo, în genunchi, cerând îndurare doar cu privirea unui om în sufletul căruia realmente credeai? Ți s-a întâmplat să te doară amintirile? Să te urmărească vorbele lui în somn? Să te trezești cu un gol în loc de suflet și să nu mai vrei să te ridici? Să te liniștească numai gândul că într-o zi totul se va termina de la sine, fără să faci tu vreun efort? Să simți umilința, trădarea, minciuna, setea de răzbunare a celui pe care îl considerai piatră de temelie? Și câte altele nu ți s-au mai întâmplat și ție!… Atât de multe, încât preferi să taci. Să-i lași pe alții să țipe în locul tău. Căci unii oameni se pricep mai bine la țipat decât la tăcut. Și fiecare trebuie lăsat să facă ce știe mai bine. Toleranța e, până la urmă, virtutea omului deplin. Dar sunt zilele alea, în care tăcerea ți se pare o colivie prea mică. Și vrei să zbori, chiar dacă zborul ți-ar fi un banal strigăt. Să spui adevărul așa cum e el. Necoafat. Simplu. În cuvinte obscene, dacă așa îl simți. Poți fi elegant și înjurând, dacă realmente simți că imprecația e în tine și trebuie eliberată.
Ți s-a întâmplat să te doară plecarea lui? Spatele lui întors către un semn cardinal inexistent… Să ți se pară rupt de realitate felul în care s-a lepădat de tine nu de trei ori, ca Petru, ci de o mie de ori, într-o mie de feluri? Să vezi nedreptatea ca pe un cui imposibil de scos dintr-un zid prea înalt pentru tine? Să cauți eliberarea în tot ce poate fi mai greșit pe lume? Să te pierzi, să rătăcești, să nu mai găsești capătul drumului? Să nu mai știi nici măcar drumul înapoi? Să nu mai vrei să faci următorul pas, pentru că următorul pas va fi la fel de inutil ca și ceilalți de dinaintea lui? Și câte altele n-ai trăit, așa încât preferi să închizi ochii și să dormi. Ca să nu vezi. Ca să nu mai speri. Căci razele de soare au efectul acesta advers: te fac să speri că va veni o zi în care totul va intra în logica firescului. Un firesc care nu doare.
Și totuși… ai două mâini. Cu ele poți scrie, desena, dirija, conduce, împărți, oferi. Ai două picioare. Cu ele poți alerga, merge, sări, reuși, direcționa. Ai doi ochi. Cu ei poți vedea, înțelege, evalua și decide. Ai două buze. Cu ele poți alina, săruta, încuraja și transmite. Respiri, gândești, poți mișca și poți fi mișcată. Nu te doare nimic din ce nu poți controla. Nu te oprește nimic din ce nu vrei să te oprească. Nu ai nicio sabie deasupra capului. Și, mai presus de toate, AI TIMP!
Ai timp destul să iubești, s-o iei de la capăt, să lupți, să crezi, să îndemni, să conduci, să mergi drept, dar și strâmb, să verifici sau te arunci, să joci bine sau prost, să câștigi și să pierzi. Nu-mi spune că nu vezi plăcerea eșecului! Căci ea înglobează mai mult fond decât orice succes. Și spune povești autentice. Căci succesul e peste tot la fel. Eșecul e multicolor. Așa că zâmbește! Oricât ai fi pierdut, n-ai pierdut încă nimic!
Și, așa cum spune o fată bolnavă, dar înțeleaptă și bună, “Cât timp respiri, fii fericită! Ai totul!”