Oare ce mai face Dumnezeu?

E atât de pustiu în lume, de parcă toți am fi greșit câte ceva… De parcă eroarea mea s-ar fi dilatat, cu bună știință, între minus și plus infinit, până când însăși rațiunea s-a rupt. Și-a sângerat mortal. Căci nici eu nu mai gândesc limpede zilele astea… Iar despre iertare nu poate fi vorba, căci, deși soarele răsare în fiecare dimineață, ca o promisiune că există încă o șansă de a îndrepta lucrurile, eu nu mai pot să văd decât eroarea dilatată în mii de sensuri. Și consecințele ei, împrăștiate ca nisipul peste toate cele care încă mișcă. Desigur, cerul e tot acolo și e mai albastru ca niciodată. Dar dincolo de el pare a fi mai liniște decât în prima zi a Creației. Oare ce mai face Dumnezeu?

Poate e supărat că nu mi-am spus în fiecare dimineață rugăciunea sau că nu i-am cântat odele obișnuite înainte de culcare. Poate nu m-a mai auzit de ceva vreme, așa că a presupus că m-am dus și mi-am găsit răspunsurile în altă parte. Sau poate nu mai știu eu să-i povestesc despre copiii care mor de frig în casele părinților lor sau despre copiii care-și uită părinții… Un dar mi-a dat și mie Dumnezeu, acela de a povesti, și uite cum am găsit mereu alte lucruri de făcut… Și-acum parcă nu mai e deloc. Deși cerul e tot la locul lui. Mai albastru ca niciodată. Doar că dincolo de el e doar nemișcare…

Oamenii s-au rupt unii de alții. Se tem să se atingă. Îmi amintesc cum zilele trecute, când m-am izbit accidental, de un alt trup, m-am simțit ciudat. Ca și cum atingerea unei alte ființe vii nu se mai cuvine. Mă dezechilibrasem… Astăzi, numai în dezechilibru poate fi acceptabilă apropierea de chipul care-ți seamănă. Și fiecare fărâmă de timp ne ia înapoi amintirea lutului din care toți suntem făcuți, așa că ajungem să credem că suntem proiecte personale, pe care numai singuri le putem duce la bun sfârșit. Dacă ne ferim unii de alții… Și așa ni se întâmplă să murim invariabil singuri…

Oare ce mai face Dumnezeu? De nu-mi mai simte durerea din capul sufletului? De nu mai aude foamea copiilor abandonați de părinții lor? Sau lacrimile părinților uitați de copiii lor? De nu face nimic când ne vede că nu mai știm să ne atingem unii de alții, ca să nu ne fie rece și inutil? De ce nu-și pune cerul albastru să caute un sens nou al depărtării dintre noi? Altul decât acela că am fost abandonați de cei care ne-au făcut? Și, implicit, de suflul acela misterios care obișnuia să stea dincolo de pânza albastră a cerului și să ne dea impresia că, orice ar fi, nimeni nu e, de fapt, singur cu adevărat. Și, totuși… În aer e atâta liniște și distanța dintre noi crește ca o prăpastie, peste care nimeni nu mai construiește punți. Ca și cum n-ar mai fi nevoie de ele… Nici acum, și nici altădată…

Pagini dureroase dintr-un jurnal-rană: “Acum știu că la finalul călătoriei e lagărul de concentrare”

“Cei care au fost în lagăr nu mai au nevoie de explicații, iar ceilalți n-au cum să înțeleagă“. Îmi amintesc cuvintele astea de fiecare dată când încerc să scriu ceva despre Holocaust și îmi dau seama că eu, care n-am fost acolo, n-am simțit durerea și n-am ținut pe nimeni de mână, n-am dreptul să am cuvinte despre asta. Dar de Holocaust mă leagă nu doar foarte multe cărți citite, ci și apropierea de oameni care și-au pierdut atunci, în Germania nazistă, părți din ei înșiși. Cu toate astea, n-au pierdut valori. Și cred că acesta ar fi motivul pentru care, de fiecare dată când cunosc un evreu, îmi vine să-l strâng în brațe și să-i spun că îmi pare rău pentru tot. Pentru că fac parte, fără voia mea, din “umanitatea” care i-a pus lui identitatea, sângele și oamenii dragi în camere de gazare… Și chiar și acum, când scriu aceste cuvinte, mi-e rușine. Ce s-a întâmplat atunci nu trebuia să se întâmple niciodată. Și, deși potențial pentru rău există din plin, sper ca lucrurile de atunci să nu se mai repete. Cu nimeni. În niciun context. Cu niciun pretext. Pentru că Dumnezeu, oricât e de mare, nu poate ierta așa ceva de două ori. De fapt, n-avem nici măcar garanția că ne-ar fi iertat o dată…

În Germania nazistă au fost uciși mulți copii. Erau luați noaptea de acasă, îmbrânciți și purtați pe brațe, aruncați în trenuri de marfă, în strigătele și protestele părinților disperați, ținuți în frig și apoi lăsați în lagărele de concentrare, unde erau supuși mai multor forme de tortură. Șase milioane (ȘASE MILIOANE) de evrei au fost torturați și uciși în lagărele de concentrare. Un milion și jumătate erau copii.

Experiența copiilor evrei din acele timpuri este magistral reprodusă în incinta Muzeului Holocaustului din Washington D.C.

Sub deviza: “Remember the children”, muzeul expune povestea lui Daniel, una dintre milioanele de povești ale familiilor de evrei în timpul Holocaustului, dar din perspectiva unui băiețel, care trece totul prin filtrul sensibilității lui definitorii.

Experiența pare extrem de reală, pentru că ai posibilitatea să intri efectiv într-o casă a unei familii de evrei, să atingi obiecte, să asculți durerea din lagărul de concentrare, să vezi șinele de tren, să te plimbi pe străzile pe care se plimba micuțul Daniel și să citești pagini din jurnalul lui. Să înțelegi de acolo cum se simte, în inima unui pui de om, frica și neputința…  În starea lor pură. Pentru că paginile de jurnal expuse la Muzeul Holocaustului din Washington DC sunt bazate pe scrieri similare ale unor tineri care au traversat perioada aceea și i-au simțit tot întunericul dureros. Expoziția despre care vă vorbesc cuprinde fotografii din albume ale familiilor care au trăit atunci, bucăți de ziare, dar și frânturi din realitatea cruntă a acelui trecut.

 

Daniel povestește drumul către lagărul de concentrare, frica lui, dar și gândurile despre soarta oamenilor care îi erau cei mai apropiați. Uneori, copilul se întreabă dacă cineva primește scrisorile pe care el le trimite acasă, fără să știe dacă “acasă” a rămas mai mult decât un simplu concept. Expoziția e foarte vie și, din ce am înțeles, a fost realizată după ce au fost consultați experți în domenii precum psihologie, psihiatrie și profesori, pentru că s-a dorit ca prin reproducerea vie a durerii unui copil torturat atunci să poată fi trezite conștiințele, dar și să se înțeleagă clar că rana aceasta, una care nu se va închide nicicând, nu mai poate avea replici. Niciodată.

Pentru mine, experiența a fost o durere de la început și până la sfârșit. Am descoperit băncile “pentru evrei”, magazinele “pentru evrei”, cabinetele medicale “pentru evrei”. Vi le arăt și vouă în cele ce urmează, dar nimic nu m-a sfâșiat atât de profund precum imaginea hăinuțelor pe care era cusută steaua galbenă, cu inscripția JEW (evreu).

Știți hainele acelea mici, de copil, a căror imagine te înduioșează, pentru că te face să te gândești la ceva mic și nevinovat? Ei bine, inscripția aia nenorocită pe o haină de copil e, pentru mine, imaginea desăvârșită a cruzimii de care ființa umană poate da dovadă, atunci când nu se mai înțelege pe sine.

Povestea lui Daniel este, de fapt, povestea oricărui copil evreu care a avut neșansa de a se naște în vremuri în care omul devenise un fel de fiară sălbatică, fără niciun fel de limite în răul pe care îl putea face. El a învățat că uneori oamenii pot deveni atât de obsedați de ei înșiși, încât pierd orice fel de conexiune cu ceilalți, descotorosindu-se de empatie ca de o măsea stricată. Simțind plăcere în timp ce rănesc. Zâmbind în timp ce fac rău. Persiflând suferința altora. Asistând ca la spectacol în fața lacrimilor și strigătelor de ajutor. Povestea lui Daniel este povestea fiecăruia dintre cei un milion și jumătate de copii care au trăit și au murit atunci, în vremea în care omenirea nu mai era ea însăși. O vreme de la care acum avem încă atâtea de învățat despre noi înșine. Despre ce să nu mai facem niciodată. Sub niciun pretext.