linisteÎmi tăceau toate ceasurile. Și fixul, și jumătatea, și sfertul… Pe linia neagră a lunii desenam începuturi de vis, pe care le împărțeam între mine și tine, ca într-o ecuație fără rezultat. Mi-au amorțit pe buze toate literele și, pentru un timp, întotdeauna relativ, n-am mai găsit drumul către mine. Căci eu pe mine, fără litere, nu mă recunosc. Știu că m-ai întrebat în noaptea aceea cine sunt eu. N-aveam răspunsul pregătit, dar ți-am spus că sunt atât cât pot fi și nimic mai mult: o înșiruire de litere.

Poate atunci s-a spart paharul din fața ta. Dar toate ceasurile îmi tăceau, așa că nu mai știu când s-a întâmplat totul. Parcă le-a șters o umbră cu buretele, căci, fără timp, eu nu mai știu cine-ai fost tu… Te căutam, căutându-mă, încercând să găsesc din nou magia unui cuvânt bine închegat, care să ne pună laolaltă în jurul aceleiași mese, unde tu să să taci și eu să amorțesc, privind cerul compus din ecouri despre mine și tine. Undeva, spre linia orizontului, vedeam cum Marte se întâlnește cu Venus și-și spun povești. Apoi te priveam din nou până în adâncul reflexelor tale și încercam să-ți explic, din ochi, că dacă până și aștrii pot vorbi unul cu altul, atunci noi de ce n-am putea?

Dar nu articulam niciun cuvânt, pentru că îmi tăceau toate ceasurile. Și sfertul, și fixul, și jumătatea. Drumuri nesfârșite mi se zbăteau prin artere, ca și cum viața încerca să-și găsească direcția potrivită, dar cred că atunci, chiar și punctele cardinale erau frânte. Mai știu că, după ce-ai plecat, ai luat toată magia cu tine. Și ceasurile au început să funcționeze din nou, iar busola indica, fără niciun dubiu, Nordul. Nu știu dacă era direcția ta sau a mea, dar n-am întrebat niciodată. Un cuvânt ar fi fost de ajuns să-ți explic iubirea mea…. Dar l-am lăsat așa. Nespus…

Advertisements