Omul modern nu face mare lucru de capul lui. El nu știe să caute singur motive de a plânge, de a mărturisi, de a înțelege. În drumul acela zilnic dinspre locul în care își câștigă pâinea către acoperișul care îl ține departe de furtuni, el nu mai are timp să privească în jur și, cu atât mai puțin, să încerce să pună un fel de ordine în straturile realității pe care o trăiește, astfel încât să-și poată defini singur sensul propriu cu o notă mai sus.

De aceea, el avea nevoie de un instrument care să-l țină la curent cu lucrurile care se petreceau în jurul lui, atunci când atenția îi era concentrată în alte locuri. Așa a apărut „micul ecran”, apoi „marele ecran”, iar apoi „ecranul XXL”, realitatea devenind astfel din ce în ce mai palpabilă, în toate formele ei de manifestare. Crimele s-au mutat în sufragerie, dezastrele naturale se puteau acum vedea în direct, iar abuzurile se analizau în studiouri din ce în ce mai mari, care deveniseră un fel de prelungire a camerei de zi. Monitorul, mare sau mic, avea acum proprietatea de a fi o parte a realității fiecărui individ, care refuza să fie luat prin surprindere de lucrurile care se întâmplau în timp ce el privea în altă parte.

La început, atât frumosul, cât și urâtul își găseau expunerea pe ecranul din sufrageria omului modern, însă, pe parcurs, cei din spatele ecranelor au înțeles că frumosul nu se consumă cu aceeași poftă ca urâtul. Că dezastrele naturale vând, că din boli se pot face bani, că nebunia din oameni trezește interes, ba chiar pasiuni pe termen lung. Astfel, criminalii în serie, tornadele, părinții asasini, copiii mutilați, bolile contagioase au devenit vedetele momentului, dar și punctele de reper pe care fiecare sufragerie se sprijinea. În căutare de gunoaie tot mai urât mirositoare, cei din spatele ecranului au descoperit încetul cu încetul că nu există ceva prea îngrozitor pentru societatea oamenilor buni, preocupați să facă lucruri bune pentru ceilalți. Iar imunizarea la Rău trebuia exploatată cât mai intens, pentru că din Rău se câștigă întotdeauna bine…

Uneori, chiar dacă situația era de-a dreptul dramatică, cei din spatele ecranului făceau eforturi să-i amplifice grotestul, conștienți de faptul că societatea are nevoie de adrenalină în mod constant. Cum altfel ar putea continua oamenii să fie fericiți, dacă n-ar fi un ecran, mare sau mic, care să le arate că întotdeauna se poate mai rău?

În felul acesta, chiar și cerșetorul de la metrou, trecând prin fața unui astfel de ecran, devenea brusc conștient de faptul că viața lui nu e chiar cea mai dramatică dintre cele posibile. Nu! Mai erau mame care își ucideau copiii, oameni care pierdeau totul peste noapte, după o ploaie puternică, femei lovite ani de-a rândul de câte o bestie cu chip de bărbat, care sfârșeau pe patul de spital sau chiar într-o groapă adâncă din cimitir, pentru că iubiseră prea mult.

Toate acestea erau acum părțile componente ale unei realități care excludea treptat toate fațetele Binelui, pentru că Binele nu vinde. Dar încercarea constantă de a pune Răul înaintea Binelui, prin excluziunea sau ignorarea intenționată a frumosului, a născut noi monștri, pe care nici măcar cei din spatele ecranului nu-i mai puteau stăpâni. Hrana lor era minciuna. „Artizanii realității” îi spuneau “creativitate”. Și chiar dacă se imunizase la Rău, nici societatea nu mai făcea bine față monștrilor nou-născuți care pândeau oamenii în fiecare dimineață, înainte de a pleca la serviciu, și în fiecare seară, când se întindeau obosiți pe canapeaua din sufragerie. Frica începuse să crească în intensitate, pentru că atunci când trăiești conectat la Rău nu te poți construi Bine. Iar oamenii deveniseră nevrotici, speriați de fiecare umbră de la capătul străzii și, mai ales, egoiști. În mulțimi nesfârșite, omul modern se simțea singur și nu se mai preocupa decât de propriile nevoi, configurate de realitatea tot mai deformată pe care o vedea în micul sau marele ecran din casa lui. Iar monștii acum nu se mai ascundeau sub pat, ca în copilărie, ci într-un monitor ținut permanent în funcțiune, de la care omul modern aștepta să afle realitatea. O realitate ca un bibelou de porțelan. Spart.